Duminica, 27 octombrie a.c, în sala de spectacole a Liceului Admunsen din Chicago, comunitatea româneasca a avut ocazia sa-i întâlneasca pe trei dintre monstri sacri ai muzicii folk românesti: Victor Socaciu, Stefan Hrusca si Vasile Seicaru. ...aceasta ar fi introducerea. Urmeaza povestea "de suflet" a spectacolului. Ca multi altii din comunitatea româna de aici am aflat despre acest concert cu câteva saptamâni în urma. M-am bucurat. Atât pentru ca aveam ocazia sa îi vad pe cei trei împreuna pe aceeasi scena, cât si pentru ca aveam ocazia sa-mi încânt sufletul înca o data cu pieselelor. Numai ca de aceasta data totul avea sa se petreaca live.
6:30 p.m. Sala este plina. Se anunta începerea spectacolului. Se închid luminile, cortina se ridica iar pe scena apar cei trei, Victor Socaciu, Stefan Hrusca si Vasile Seicaru. Sala a rasunat în aplauze si multe suflete au vibrat la vederea, sau poate, revederea lor. Apoi liniste. Acum "începe recunostiinta" celor trei fata de public, materializata în ceea ce stiu sa faca mai bine, sa cânte si sa ne încânte. Înca de la primele acorduri publicul a fost foarte entuziast si plin de dorinta de participare dupa cum de altfel au declarat si artistii. Prima parte a spectacolului a decurs într-o alternanta între momentele în care cei trei au evoluat împreuna într-un repertoriu combinat ce a cuprins piese din arhiva fiecaruia, si, între cele solo. Fie ca au fost piese foarte cunoscute, sau mai putin

cunoscute, publicul a tinut pasul cu ei. Repertoriul a fost foarte variat astfel încât am avut parte de piese de facturi diferite, de la cele folclorice, la colinzi si pâna la poezie culta pusa pe muzica, care, e ceva mai presus decât folk-ul. A doua parte a spectacolului a debutat cu o serie de balade, interpretate, împreuna, dupa care urmeaza un fel de "testament muzical", al artistului, în general. Atmosfera se încinge o data cu versurile de natura folclorica sau patriotice, atât din repertoriile proprii, cât si din repertoriile altor

artisti, precum Ducu Bertzi sau Pasarea Colibri, momente care au ridicat sala în picioare. Piesa "Când s-o împartit norocul" a lui Ducu Bertzi se dorea a fi ultima piesa din acea seara, desi versurile compuse pe loc de artisti, ca si un fel de continuare a textului initial dovedeau ca ar mai fi stat lânga noi si la chemearea publicului au cedat Au mai cântat o piesa, urmata de un "La Multi Ani!" împreuna cu publicul.
"Scurt, scurt, mult prea scurt!", cam asa rasunau multe voci prin sala dupa ce artistii au parasit definitiv scena. Într-adevar scurt, dar totusi superb! Pentru câteva ore ne-am întors în spatiu si timp.
A fost superb si totusi mult prea putin. Am vazut oameni în sala care au trait foarte intens aceste momente, unii care au scapat poate si o lacrima pe obraji, sau altii care au cazut adânc pe gânduri.
Aceasta se cheama muzica pentru suflet, muzica ce are puterea de a transmite un mesaj, muzica ce are puterea de a impresiona. Acestia se cheama artisti în adevaratul sens al cuvântului.
Dupa concert am reusit sa stau de vorba putin cu cei trei cântareti despre cum a încoltit ideea unui astfel de turneu, cum s-au simtit ei, artistii, la Chicago, cum a început "povestea lor de dragoste" cu muzica folk si ce planuri de viitor au. Toate acestea le veti putea afla citind numarul viitor al ziarului Romanian Tribune.